Weekend la bunica (1)

Uneori ni se face dor de bunici. Blanzi si buni ei asteapta, pensia, copiii si nepotii... asteapta ziua de maine care de cele mai multe ori nu aduce nimic nou. Noi ne traim viata, un vartej in care suntem pierduti si greu sacrificam cateva zile sa mergem sa ne vedem bunicii, uitam ca ei ne-au ajutata sa crestem. Bunica care mi-a ramas este la 150 km de Bucuresti intr-un sat batran (tineretul este plecat la munca in strainatate) la o aruncatura de bat de Dunare. Mi-am dus viitoarea sotie in vizita la ea... si pentru doua zile am uitat de grijile din Bucuresti, desigur ca am luat aparatul cu mine si cam asta a iesit:

Din scurtele opriri de pozat de pe drum am ales imaginea asta, mereu mi-au placut lanurile de floarea soarelui si balotii de grau, pe vrumuri ii faceau patrati, acum ii fac ca niste rulade. Din pacate cerul era un gri si plat iar pozele mele cu baloti sunt urate.

Poza asta vorbeste singura. Cel putin mie.


Bunica are o curte frumoasa si plina de flori, eu le-am pozat cam pe toate pentru ca pozez ordonat si metodic... dar uite una care imi place:


A chemat acum o saptamana un om sa-i stropeasca via cu nu stiu ce substanta, dar romanul promite mai usor decat se tine de cuvant, asa ca a stropit ea via. Nici mie nu-mi este usor sa stropesc via, mergi cu un container in spate si misti dintr-o maneta ca sa faci presiune.


Cateaua Strumfita, destul de rar libera din lant (pentru ca este proasta si strica prin curte) priveste cu jind la puii de gaina, are pica pe ei - a luat bataie cand l-a jumulit pe unul. Aveau un catel destept inainte, Bobita, era batran si un pic artagos, ii placea sa doarma pe fotoliul lui tataie, in prispa. Asta fuge dupa coada ca un titirez.


Ramurile rosiilor trebuiesc rarite, ca sa aiba forta sa creasca rosiile mari. Nu mai este mult si sunt bune de mancat.